Poet remarcabil și filolog prin vocație, Nicolae Drăgan s-a născut la 6 decembrie 1943 în satul Benic, comuna Galda de Jos.
Încă din adolescență, era un pasionat al poeziei, iar cealaltă dimensiune majoră a existenței sale era spiritualitatea satului arhaic, cu frumusețea naturii premontane și cu viața plină de exuberanță a oamenilor simpli.

Copil expansiv și vesel, la vârsta de 12 ani trăiește drama pierderii tatălui, moment care îl transformă într-un suflet mai interiorizat și meditativ. Din dramele satului său îi revin adesea în memorie suferințele colective: durerea expulzării familiei regale, arestarea și uciderea opozanților comunismului din anii ’50, precum și nefericirea țăranilor obligați să-și cedeze pământurile și să se înscrie în gospodăria colectivă.

Urmează liceul din Alba Iulia, unde, copilul de țăran, se adaptează cu greutate la noile realități ale orașului. Aici are însă șansa de a-l avea profesor de limba română pe Ștefan Munteanu, viitor reputat universitar la Timișoara. De asemenea, descoperă în lada profesorului consătean Nicolae Lascu, universitar la Cluj, reviste interbelice în care publicau mari scriitori români.
Pasiunea pentru marea literatură – interzisă atunci în școlile românești – și lecturile secrete la care recurge îl fac să fie descoperit și sancționat sever de autorități.

Ca student la Facultatea de Filologie din Cluj, Nicolae Drăgan se remarcă drept un poet talentat, însă, fiind exigent cu sine, retras și emotiv, publică rar poeziile sale în revistele literare clujene. Totuși, citește versuri în emisiunile literare ale Radioului Cluj.

După absolvirea facultății, lucrează în presă, mai întâi la Deva, apoi la Alba Iulia, unde organizează cenacluri literare și realizează pagini de creație artistică.
Intră însă în conflict cu cenzura, fiind îndepărtat de la ziarul „Unirea” din Alba Iulia. Astfel, ajunge să solicite anual, în fiecare toamnă, posturi de profesor suplinitor, fiind nevoit să facă navete epuizante care, în timp, îi vor afecta grav sănătatea.

În anii ’70, publică primul său volum de versuri, Vânătorul de scântei, după care urmează o lungă perioadă de tăcere – aproape 30 de ani.
Rămas singur după moartea soției, devine un om retras, scrie sporadic și nu mai publică aproape nimic.

O întâmplare fericită face ca, în anii din urmă, să revină în atenția publicului, publicând poeme săptămânale în ziarul Unirea din Alba Iulia. Această relansare îi redă încrederea în sine și în forța poeziei.
Urmează o perioadă de efervescență creatoare, în care publică poezii în reviste literare din întreaga țară: Steaua, Orizont, Viața Românească, Dacia Literară, Discobolul.

În 2008, tipărește al doilea volum de poezie, Poeme duminicale, la Editura Reîntregirea, volum apărut chiar în preajma zilei sale de naștere, la 65 de ani. Lucra la alte două volume de versuri: Amiaza cuvintelor și Poeme șoptite.
S-a stins din viață la 25 martie 2009, în Alba Iulia, în timp ce oferea autografe la o cafenea literară dedicată chiar lui – un moment simbolic și profund emoționant.

În perioada 5–7 noiembrie 2010, comuna Galda de Jos a fost gazda primei ediții a Festivalului de Poezie „Nicolae Drăgan”, un eveniment cultural organizat de oameni devotați valorilor spirituale ale locului, un frumos elogiu adus dascălului și intelectualului rural.

Cu acest prilej, a fost dezvelită o placă memorială la intrarea în Școala cu clasele I–VIII din Galda de Jos, școală care, din anul 2010, poartă numele Nicolae Drăgan.

Dincolo de programul artistic al elevilor, festivalul s-a bucurat de două prezențe deosebite: recitalul lui Mircea Vintilă și conferința „Despre iubire” susținută de Dan Puric.

Întreaga creație artistică a poetului Nicolae Drăgan se distinge printr-o modernitate autentică, armonios îmbinată cu tradiționalismul sănătos al satului românesc.
În ultima perioadă a vieții, poezia sa a dobândit o profunzime aparte, tindând adesea să devină rugăciune – o punte între spiritul uman și divinitate.

Sursa: https://roumania.wixsite.com/galda/personalitati

Născut la 18 septembrie 1899, în Galda de Jos, profesorul Eugen Hulea provenea dintr-o veche și respectabilă familie de intelectuali patrioți, din rândul căreia se remarcă figura intrată în istorie a bunicului său, Maxim Hulea, tribun și secretar personal al prefectului revoluționar de la 1848, Axente Sever.

A absolvit Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filosofie, urmând ulterior specializări la Cluj și la Paris.
Între anii 1922–1925, a funcționat ca profesor la nou-înființatul Liceu Românesc „Titu Maiorescu” din Aiud, aflat sub conducerea fratelui său, poetul Ovidiu Hulea.
A predat apoi la Liceul Real din Brașov (1926–1932), iar din 1932 a fost numit director al prestigiosului Liceu „Mihai Viteazul” din Alba Iulia.

Alături de activitatea didactică, Eugen Hulea a fost editor al ziarului „Zorile”, primul ziar în limba română din orașul Aiud, și președinte al Astrei – Departamentul Alba Iulia.
A colaborat cu articole de istorie și pedagogie la publicațiile Alba Iulia, Gazeta Transilvaniei, Revista Învățământului și la revista Astrei, Transilvania.

Ziua de 1 Decembrie 1918 a reprezentat pentru el cea mai înălțătoare clipă a vieții, pe care a păstrat-o mereu vie în amintire, nealterată de trecerea anilor și deceniilor.

A publicat numeroase studii, articole și lucrări, printre care:

• Astra – Istorie, organizare, activitate, statute, regulament
• Studii și documente privitoare la Revoluția din 1848

Acumulările de material documentar și preocupările sale științifice s-au concretizat în anul 1944 prin valoroasa carte dedicată Astrei, precum și prin aportul substanțial adus la realizarea, sub conducerea istoricului Silviu Dragomir, a volumului al doilea din „Documentele revoluției din 1848–1849 a românilor din Transilvania”.
De asemenea, a publicat mai multe studii și articole în primele două numere ale anuarului Apulum și în paginile revistei Transilvania (1943–1944).

Aceste preocupări au dat roade deosebit de bogate în ultimii 15 ani ai vieții sale, fiind strâns legate de activitatea sa ca muzeograf la Muzeul Unirii din Alba Iulia (1966–1974).
În această perioadă, a publicat 16 studii documentate și bine redactate în Buletinul științific al instituției „Apulum”, a susținut numeroase comunicări la sesiuni științifice și a colaborat cu articole istorice în presa vremii: Unirea (Alba Iulia), Tribuna (Cluj), Îndrumător Pastoral (Alba Iulia).

A avut o contribuție decisivă între anii 1966–1968 la înființarea Secției de Istorie Modernă și Contemporană, cunoscută și sub numele de „Secția Unirii”, din cadrul Muzeului Unirii din Alba Iulia.
De asemenea, s-a implicat activ în îmbogățirea patrimoniului muzeului cu mii de piese documentare și în organizarea expoziției de bază, inaugurată în anul 1968.

Prin întreaga sa activitate de dascăl, istoric și muzeograf, Eugen Hulea (1899-1982) a rămas o personalitate de referință a culturii și istoriografiei din județul Alba, un om dedicat educației, cercetării și promovării valorilor naționale.

Sursa: https://roumania.wixsite.com/galda/personalitati

Profesorul Ovidiu Hulea (1892-1952), scriitor și preot catolic, s-a născut la 22 iulie 1892, în Galda de Jos, într-o veche și respectabilă familie de intelectuali patrioți, fiind nepotul lui Maxim Hulea, tribun și secretar personal al prefectului revoluționar de la 1848, Axente Sever.

După absolvirea studiilor, a fost numit profesor la Liceul de băieți din Blaj. În anul 1922, a înființat primul liceu în limba română din Aiud, Liceul „Titu Maiorescu”, și a fost redactorul primei gazete românești din Aiud.

A fost căsătorit cu scriitoarea Livia Rebreanu-Hulea, sora marelui romancier Liviu Rebreanu, și au avut trei copii:

Maria Livia (1920–2005) – profesoară de muzică la Liceul „Avram Iancu” din Aiud,

Monica Sabina (1921–1991) – profesoară de limba și literatura franceză,

Ovidiu Emil (1922–1987) – cunoscut antrenor de fotbal aiudean.

În calitate de președinte al societății ASTRA și activ participant la viața culturală a orașului Aiud, Ovidiu Hulea s-a implicat profund în activități menite să ridice nivelul de cultură și cunoaștere al locuitorilor din satele din jur, susținând frecvent conferințe publice.
Datorită deschiderii sale, era în legătură permanentă cu oameni din toate clasele sociale, fiind un adevărat animator al vieții intelectuale locale.

Printre principalele sale opere literare se numără:

• Blestemul codrului
• Jerbe matinale
• De profundis
• Învierea (poem)

Ovidiu Hulea a înființat la Aiud asociația religioasă „Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus” și a editat revista „Inima lui Isus”, la care a colaborat și soția sa, Livia Rebreanu-Hulea, prin poezii și articole pline de credință, sensibilitate și dragoste față de Dumnezeu.

Prin activitatea sa didactică, culturală și religioasă, profesorul Ovidiu Hulea a rămas o personalitate marcantă a Transilvaniei interbelice, un om dedicat educației, culturii și spiritualității românești.

Sursa: https://roumania.wixsite.com/galda/personalitati

Scriitoarea Elisabeta „Vețuța” Pop s-a născut în satul Cetea, comuna Galda de Jos, județul Alba, la 20 octombrie 1923, fiind fiica lui Nechifor și a Carolinei Hălălai.
Copilăria și-a petrecut-o în Cetea și în Teiuș, locuri care i-au rămas mereu aproape de suflet.

A urmat gimnaziul la Aiud, apoi Liceul Comercial din Blaj, pe care l-a absolvit în anul 1944. Este absolventă a Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din Brașov, obținând licența în 1948.

Vara aceluiași an o petrece, împreună cu soțul său, ascunsă la Răicani, lângă Piatra Cetii. În toamna lui 1948 părăsește țara și se stabilește în Franța, la Vernon, un orășel cochet situat pe malul Senei, la aproximativ 60 km de Paris.
În anul 1951, se mută definitiv în Canada, la Montreal, în localitatea Ville de Laval, provincia Quebec.

A desfășurat o activitate remarcabilă în cadrul organizațiilor românești din Montreal, Toronto și Hamilton. A colaborat activ cu presa exilului românesc și a publicat volumele Poeme ale depărtărilor, Documente ale memoriei colective, Amintiri printre amintiri, fiind și autoarea volumului bilingv de poezie Poeme / Poèmes, apărut în mai multe ediții.

Poeziile sale izvorăsc din firea delicată, profundă și constantă în gânduri și simțiri a Vețuței Pop. Sunt cuvinte limpezi, prin care sufletele strălucesc din noaptea timpului istoric și psihologic al ruperii de țară, o temă recurentă în creația sa.

În toamna anului 1981, în luna septembrie, a revenit în România împreună cu familia, vizitând locurile pline de amintiri: Cetea, Benic, Galda de Jos și Teiuș, precum și Daia Română, satul natal al soțului ei.

Elisabeta „Vețuța” Pop a încetat din viață la data de 19 decembrie 1996, în Canada, lăsând în urmă o operă plină de sensibilitate, nostalgie și dragoste față de patria natală.

Sursa: https://roumania.wixsite.com/galda/personalitati

Filolog și istoric, Nicolae Lascu (numele la naștere Laslo) s-a născut la 20 aprilie 1908, în satul Benic, comuna Galda de Jos, fiind al șaselea copil și mezinul familiei făurarului Amos Laslo și al Savetei (născută Francu).
În anul 1938, reușește să-și reia vechiul nume de familie – Lascu –, purtat înainte de politica de deznaționalizare de către strămoșii săi români.

A început studiile la școala primară din satul natal, continuând apoi la Liceul „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, unde, sub îndrumarea unor profesori de prestigiu, i s-a trezit pentru prima dată dorința arzătoare de a cunoaște rădăcinile istoriei adânc înfipte în pământul fertil al antichității clasice.

A urmat Facultatea de Filologie din Cluj (1931), iar prin intermediul unei burse a studiat la Școala Română din Roma – „Accademia di Romania” în perioada 1932–1934, obținând în anul 1936 titlul de doctor cu teza Riflessi d’arte figurata nella Metamorfosi di Ovidio.

A fost bursier la École Pratique des Hautes Études din Paris (1938–1939) și a participat la cursurile de vară de filologie clasică din Anglia, la Oxford și Cambridge. Studiile sale au fost încununate de o carieră universitară remarcabilă:

• asistent universitar (1934–1943),
• lector (1943–1948),
• conferențiar (1948–1950),
• profesor (1950–1973) la Catedra de Filologie Clasică, apoi la Catedra de Istorie Antică a Universității din Cluj.

Între anii 1959–1960 a fost decan, iar între 1962–1968 a ocupat funcția de prorector al Universității.

Activitate publicistică și științifică

A debutat ca publicist în anul 1923 în Anuarul Liceului „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, continuând apoi cu colaborări la numeroase reviste și publicații: Societatea de mâine, Ausonia, Maia (Florența), Revista Clasică, Studii Ovidianii (Roma), Studii Literare, Transilvania, Țara Nouă, Circolo Letterario (Sulmona, Italia).
Unele lucrări le-a semnat cu pseudonimele N. Beniceanu și N.N. Românu.

A devenit membru al Société des Études Latines și al mai multor asociații culturale italiene, participând la congrese internaționale de filologie clasică, mai ales în Italia, la Sulmona, unde era cetățean de onoare.
A obținut Premiul Academiei Române în anii 1948 și 1967. Sulmona l-a onorat pentru contribuțiile sale la promovarea conceptului „Latinitas – latinitatea românilor”.
Renumita cercetătoare Rosa Del Conte i-a adresat cuvinte de recunoștință pentru „curajoasa prietenie, demnă de un transilvănean”.

Lucrări și contribuții

A publicat peste 260 de lucrări științifice, acoperind domenii variate:

• filologie clasică,
• studii ovidiene,
• istorie antică,
• traduceri din autorii latini.

Printre traducerile sale se numără:

• Istoriile lui Tacitus (1963),
• Operele lui Sallustius (1967),
• 14 dintre cele 15 cărți ale Metamorfozelor lui Ovidiu, în versificație latină (rămase în manuscris).

Volume publicate:

• Horațiu în literatura română (1935)
• Izvoare literare ale Metamorfozelor lui Ovidiu (1938)
• Academia Română și traducerile din clasicii antici (1947)
• Culegere de texte latine (1956)
• Curs de istoria lumii antice (1957)
• Crestomație pentru istoria universală veche I–II (în colaborare, 1960–1962)
• Istoria universală veche (1961)
• Cum trăiau romanii (1965)
• Ovidiu. Omul și poetul (1971)
• Texte latine (1973)
• Dimitrie Cantemir și Ovidiu (1974)
• Clasicii antici în România (1974)
• Cu privire la Dacia Felix (1975)
• Lui Ovidiu (1977)
• Călători și exploratori în Antichitate (1986)

Ultimii ani și moștenirea spirituală

Profesorul Nicolae Lascu s-a stins din viață la Cluj-Napoca, în ziua de 24 iunie 1988, fiind regretat de întreaga lume universitară.

Soția sa, profesoara Viorica Lascu, a lăsat câteva adnotări emoționante, păstrate în arhiva familiei:

„Am satisfacția de a fi contribuit la progresul științei, căreia i-am dedicat toate puterile mele de muncă…
Sunt mândru de a fi contribuit la afirmarea prezenței românești universale…
Sper ca experiența mea să servească drept model tinerilor cercetători din Alma Mater Napocensis.”

Sunt gânduri admirabile ale unui om de știință și de cultură care a marcat profund viața universitară clujeană. Din activitatea sa se desprinde interesul pentru istoria antică și pasiunea pentru filologia clasică, concretizate în manuale, crestomații și culegeri de texte latine și grecești menite să readucă spiritul umanist în învățământul românesc.

Sursa: https://roumania.wixsite.com/galda/personalitati